Naşterea Mântuitorului Hristos, zi de mare bucurie, când îmi amintesc cu drag de BUNICII MEI ,,de la Hârtoape”
Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos este evenimentul din istoria mântuirii, care aduce cea mai mare bucurie în sufletele şi în casele credincioşilor. Izvorul bucuriei noastre este Ȋnsuşi Dumnezeu, Care nu a îngăduit ca neamul omenesc să rămână chinuit de diavol pentu totdeauna şi ne-a trimis Mântuitor, chiar pe Fiul Său.
Dar, Crăciunul înseamnă pentru mine mai mult decât brazi împodobiţi, lumânări aprinse, miros de cozonaci şi mere coapte. E o sărbătoare sfântă, căci în noaptea de Crăciun, Dumnezeu s-a născut ca om, în Betleem. În această seară, binecuvântarea sfântă se revarsă peste lume, iar îngerii cântă toţi cu bucurie: «Domnul e pe pământ!». Atmosfera e aşa de festivă pentru că oamenii, cerul şi pământul slăvesc minunea Naşterii Mântuitorului.
Mai este apoi Crăciunul şi sufletul cald al mamei, al părinţilor, al celor dragi, care ne luminează tot anul. Este bunătatea, speranţa renăscută. Este pace şi înţelegere… Nu aştept nicio altă sărbătoare cu atâta bucurie, pentru că simt că aceasta este sărbătoarea familiei întregite, sărbătoarea când ne adunăm în casa bunicilor. Dintre toate sărbătorile ce ne sunt date, cea mai frumoasă pentru mine este şi va rămâne Crăciunul.
Ȋn această zi îmi aduc aminte cu drag de bunicii mei şi de aceea voi aşterne pe hârtie amintirile legate de ei, de când eram copil şi până când au plecat la Domnul. Ȋncep a scrie aceste rânduri plecând de la versurile unui cântec cunoscut: ,,N-am să uit până am să mor / Dragostea bunicilor / Oricine şi orice ar face / Sângele apă nu se face.ˮ
Bunicii ne aşteptau privind pe fereastra îngheţată şi vedeam în privirea lor marea bucurie a revederii. Eram 14 nepoţi şi ne iubeau pe toţi la fel, ne dădeau din puţinul lor la fiecare după ce îi colindam. Atunci poate nu înţelegeam de ce erau atât de fericiţi când ne vedeau în casa lor, cu două camere, în care, deşi erau mici încăpeam foarte mulţi. Era o casă primitoare, iar atmosfera era de sărbătoare. Glumeam, râdeam, depănam amintiri…bunicii ne strângeau la piept cu drag, ne spuneau glume şi nu ştiau ce să mai facă pentru a ne intra în voie.
Ȋmi amintesc cu drag de perioada copilăriei, când, deşi îngheţam până ajungeam la bunici (nu aveam mijloc de transport în afară de caruţă), bucuria pe care o simţeam în suflet la vederea lor mă făcea să uit de frig. Bunicii erau oameni primitori şi de fiecare dată când mergeam la ei mă întâmpinau vecinii, rudele sau verişorii ce locuiau în sat cu ei.
Anii s-au scurs şi în luna ianuarie a anului 1996 am primit un telefon care ne anunţa cu tristeţe că bunicul meu a trecut la viaţa veşnică. Era imediat după sărbătorile de iarnă pe care le petrecusem la bunici în satul Hârtoape. Vestea aceasta m-a dărâmat, pentru că ţineam foarte mult la bunicul, el fiind singurul bunic pe care l-am cunoscut. Poate că eram puţin favorizată ca nepoată, deoarece eram singurul copil al fiului lor mai mic şi mă bucuram de foarte multă atenţie din partea lor. Şi distanţa era mai mare, îi vedeam doar la sărbători şi atunci primeam foarte multă afecţiune. Mă rugau să stau la ei mai multe zile însă, nu-mi explic nici acum de ce nu rămâneam şi îi refuzam tot timpul.
După pierderea bunicului m-am bucurat mulţi ani de bunica, la care mergeam cu părinţii. Bunica stătea în casă, privea mereu pe geam şi întreba pe toţi cei ce veneau la ea dacă nu se vede pe drum că vine Mircea. Când ajungeam la ea ne pupa, ne strângea în braţe cu ochii plini de lacrimi. Ne ruga să mai stăm atunci când noi ne pregăteam să plecăm apoi, de fiecare dată, mulţumea Bunului Dumnezeu că ne-a văzut şi ne întreba când ne vom mai duce la ea. Ȋn casa ei era deschis radio-ul ascultând slujba, când nu se mai putea duce la Sfânta Biserică, iar candela era aprinsă… Era o femeie cu credinţă mare în Dumnezeu. Ȋn zilele de duminică şi în cele de sărbătoare niciodată nu lucra, nu făcea mâncare şi nu tăia. Am apreciat-o de fiecare dată pentru credinţa ei şi pentru că era o femeie vrednică.
Anii au trecut şi, după ce am terminat studiile a trebuit să mă angajez în învăţământ. Am lucrat un an ca educatoare într-o comună de lângă Iaşi, după care Bunul Dumnezeu a făcut ca să lucrez în satul bunicilor mei. Mă gândesc şi acum că aşa a fost să fie, cu voia lui Dumnezeu să mă întorc în satul tatălui meu ca profesoară. Din anul 2008 am început să profesez la Şcoala Hârtoape. Atunci aveam ore într-o singură zi a săptămânii. Ziua aceea era marţi, iar bunica, ajunsă la bătrâneţe, mă aştepta de fiecare dată în această zi. O întreba pe o mătuşă a mea şi pe vecinele care mergeau la ea tot timpul când este marţi… mă aştepta. Ajungeam la ea, îi duceam câte ceva, îmi mulţumea, iar apoi mă întreba cum a fost la scoală, îmi spunea să am succes, îmi dădea să mănânc şi dacă era seara târziu, deşi îşi dorea să mai stau la ea, mă trimitea acasă… îşi făcea griji pentru mine. Ȋmi mulţumea mereu că m-am dus la ea, îi mulţumea lui Dumnzeu că m-a văzut şi nu uita să-mi spună să mă mai duc.
Timpul nu stat în loc, iar bunica a ajuns la vârsta de 92 ani, când puterile au lăsat-o şi a căzut în ziua de 6 decembrie 2008 fracturându-şi bazinul. Am primit vestea aceasta cu mare tristeţe în suflet. Era momentul când amândouă bunicile mele erau la pat, bunica alături de care am crescut şi bunica, aşa cum îi spuneam ,,de la Hârtoape”.
Scriu aceste rânduri cu lacrimi în ochi pentru că retrăiesc acele momente. Am ajuns la bunica să vedem ce s-a întâmplat, dar am primit vestea că nu se mai poate face nimic pentru a se putea deplasa şi va fi nevoită să stea la pat până Dumnezeu o va lua în Ceruri.
A fost o perioadă de zbucium sufletesc pentru mine. Simţeam cum pierd două persoane dragi sufletului meu. Ȋn acea perioadă nu ne puteam bucura de sărbătorile sfinte când ştiam că persoanele dragi nouă, respectiv buncile mele şi mamele părinţilor mei sunt pe drumul către Cer. Mă rugam zile şi nopţi să nu le ia, să le mai lase lângă mine măcar câteva zile. Au fost zile triste, însă ştiu acum că acolo unde au plecat, în Cer, se roagă pentru mine şi eu de aici de pe pământ mă rog pentru sufletele lor.
Ȋn vara anului 2011, dupa aproape 3 ani de suferinţă, Dumnezeu a luat-o pe ,,bunica de la Hârtoapeˮ în Ceruri. La înmormântare am simţit o durere imensă şi poate că mulţi atunci nu m-au înţeles de ce plâng foarte tare. Eram constienta că era în vârstă, că a scăpat de suferinţă, dar ştiam că nu mai am unde să mă mai duc, nu mai are cine să mă mai aştepte de sărbători privind la geam şi cu uşa deschisă. Ştiam că voi trece pe la poarta ei şi nu voi avea pentru ce să mă opresc că nu mai am la cine să mă duc. De fiecare dată când trec pe drum prin faţa casei bunicilor mei, îmi aduc aminte de toate sărbătorile petrecute alături de ei cu mare bucurie şi parcă o lacrimă apare în colţul ochiului. Merg în aceste zile de sărbatoare la căpătâiul bunicilor să aprind câte o lumânare şi îi simt asftel mai aproape de sufletul meu.
Acum regret că nu le-am dat ocazia să mă aibe mai mult în preajma lor, că nu am stat să dorm la ei şi poate dacă aş putea da timpul înapoi le-aş oferi mai multă atenţie, mai multă iubire şi aş avea mai multa grija de ei.
Aş vrea să dau ca sfat copiilor să-şi iubească bunicii la fel cum îşi iubesc părinţii, să îi respecte, să-i asculte şi să le ofere numai bucurii. Pentru noi, BUNICII SUNT RĂDĂCINA / DIN EI A PLECAT TULPINA / IAR NOI SUNTEM LĂSTARII LOR şi de aceea vă îndemn să nu uitaţi niciodată de buniciii care vă preţuiesc şi vă oferă tot ce au din puţinul lor.
Mi-e dor de voi, dragii mei bunici! Vă spun că vă port în sufletul meu şi, cât timp voi trăi, mă voi ruga pentru sufletele voastre, voi merge la căpătâiul vostru şi vă voi aprinde câte o lumânare. Bunul Dumnezeu să vă ierte şi să vă odihnească !
Adresez mulţumiri Pr. Marius-Ionuţ Tabarcea pentru că mi-a oferit ocazia să aştern pe hârtie aceste rânduri despre şi pentru ai mei bunici.
(prof. Laura-Mariana SURDU, Şcoala gimnazială Vânători)
Articol publicat în nr. 49/2013 al publicaţiei parohiale "Viaţa Creştină"
