Femeia: preţioasele ei misiuni

Viața parohiei Mai 3, 2014

Pentru a aprecia diferitele ei misiuni, s-o considerăm pe femeie rând pe rând: ca soţie, ca mamă, ca stăpână a casei.

Ca soţie. Să nu uităm că ea a fost dată bărbatului ca un “ajutor” ca siguranţă. Şi Dumnezeu a pregătit-o în mod minunat pentru acest rol. Mai întâi prin singurătate. Bărbatului îi sunt atribuite viaţa publică cu luptele ei, pericolele ei, rănirile ei. Pe când barbatul pentru a veni în ajutorul tuturor se expune la furtunile cele mai înalte de pe mare, femeia se bucură în interiorul căminului ei de o pace continuă. Dacă ea iese de acolo o face numai pentru un moment scurt şi datoriile ei o recheamă în singurătatea sa protectoare. Cine nu o vede cât de favorabilă este această viaţă de calm şi de siguranţă, pentru dezvoltarea evlaviei şi culturii virtuţilor? Această evlavie şi aceste virtuţi vor fi podoaba şi în acelaşi timp marele mijloc de a acţiona al soţiei, împodobită de virtuţi fermecătoare în simplitatea ei, iubirea ei, răbdarea ei, bucuria ei, ea îşi va asigura asupra soţului ei o stăpânire binefăcătoare. Când viaţa publică îl va tulbura, necăji, mânia, sau căzând în laşitate sau deznădejde, ea îl va reculege precum salvează portul pe cei naufragiaţi. Ce putere are pentru bine ca şi pentru rău, soţia sau virtuoasa sau lipsita de sfinţenie! O femeie îl susţine pe Apostolul lui Hristos, o alta îl pierde pe Samson.

Ca mamă.  Că educaţia copiilor este totdeauna opera mamei, este foarte uşor a o dovedi şi pe temeiuri solide ale raţiunii. Cât de puţină alegere are tatăl pentru această misiune sfântă? Pe femeie totul o apropie de copii, singurătatea căminului, asemănarea naturii, delicateţea şi ştiinţa, devotamentul şi iubirea. Natura o desemnează pentru această misiune; însă Dumnezeu o desemnează şi mai puternic şi mai clar încă. Să ascultăm apostolul. El începe prin a-i face mamei această promisiune mângâietoare, că ea se va mântui în naşterea ei: “Prin naşterea de fii”. Acolo unde păcatul a pus durerea şi expierea, Dumnezeu socoteşte demn să pună harul şi mântuirea. Ȋnsă apostolul rămâne la această primă afirmaţie? Este destul pentru o mamă să le dea fiilor ei o viaţă naturală? Nu, desigur! “Dacă-i va educa pe copii”. Iată prin excelenţă opera mamei. Şi cum este lucrul ei, Dumnezeu a pregătit-o pentru aceasta cu grijă. Femeia păstrează mai bine credinţa şi evlavia. Ea arată alături de copii aptitudini cu totul speciale. Calmul vieţii sale din casă îi creează stările necesare.

Totul o cheamă la această muncă mare a primei educaţii, de care va depinde pentru copil viaţa sa întreagă. Căci, cum vom putea noi arăta destul preţul acestei opere? Acest preţ se evaluează cu diferite titluri. Prima educaţie ni se oferă nouă ca operă esenţială pentru mai multe motive. Primul este obligaţia. Mai mult decât oricare altele, părinţii au datoria la aceasta. Al doilea este gravitatea urmărilor. Ce va ajunge copilul a cărui educaţie va fi neglijată? Vai! Acest suflet tânăr devine un pământ acoperit cu toate ravagiile. Al treilea este Legea divină. Dumnezeu a legiferat asupra acestei materii grave. Şi, legile promulgate de El în Scripturile divine sunt legi obligatorii ale primului cap. Al patrulea este interesul, chiar temporal, al unei mame. Câte nenorociri îi pregătesc ei slăbiciunile ei sau neglijenţa sa! Câte lacrimi o va face să verse acest fiu, pe care ea a neglijat să-l ridice în credinţă şi în virtute.

Ca stăpână casei.  Unul îi este serviciul femeii: ca să împartă grija, să păstreze cele spuse, să grijească de lucrurile casei; căci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în aceste lucruri şi în altele să ne fie de ajutor. Căci viaţa noastră constă din două lucruri: din lucruri private şi publice. Ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este să grijească de lucrurile casei, a barbatului de negoţul public, judecăţile, armata, celelalte toate. Femeii îi este orânduită conducerea interioară. Dacă ea se achită cu fidelitate de sarcina ei familia este prosperă; daca o neglijează, este ruina ei. De acolo se poate judeca, cât de nebune sunt aceste teorii care-i atribuie femeii lucrurile dinafară, ostenelile vieţii publice.

“O, voi care totul răsturnaţi, lucrul diavolului este acesta, ca toate să se confunde şi să se strice de la principiul lor începător, care a fost dat din natură de către Dumnezeu. Femeilor Dumnezeu atât le-a dat, să păzeasca casa, bărbatilor, însă, grija vieţii publice; tu, capule, te transformi în picioare şi picioarele în cap”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002)