Poieniţa… Acest sătuc împreună cu ,,locaşul sfânt” reprezintă un colţ de rai unde Dumnezeu a semănat privelişti încântătoare. E vatra unui echilibru spiritual, a unei lumi trecute şi prezente, care pune în valoare locurile şi improvizează scara timpului. Un sat micuţ şi totuşi mare în visele mele. Oriunde ne-ar purta valurile vieţii, satul natal nu se poate uita niciodată. Nu poți uita ulițele copilăriei, pe cei dragi şi nici poveștile spuse de bătrânii satului. Abia aştept să-l revăd. Nimic nu pare a fi mai nostalgic decât de-pănarea amintirilor din trecut. Copilărie, dulce copilărie...!
Acolo s-a născut şi trăieşte copilăria mea. Şi nu doar ea mă leagă de acest sătuc, mă leagă istoria, bunicii, părinţii, dorul, trecutul şi prezentul, neamul, plaiul... Totul a început acolo, la temelia casei părinteşti, care ne cheamă ori de câte ori îi este dor… de noi… Probabil, acolo a fost prima lecţie despre viaţă şi prima noţiune învăţată: “neam”. Înconjurat de păduri şi de râul Siret, micul sătuc Poieniţa, îşi duce existenţa multe secole la rând… Tăcut, petrece şi aşteaptă generaţii peste generaţii, doar timpul şi omul mai schimbă imaginea sa. Şi, totuşi, contează orice mişcare în sătucul meu natal. E un LOC MINUNAT, cu oameni gospodari, generoşi, primitori... merită revăzut sau vizitat.
(gânduri trimise de d-na. Jurcovan Maria, publicate în nr. 51/2011 al publicaţiei parohiale “Viaţa Creştină”)
