Canonul este un imn liturgic lung (peste 250 de stihiri) ritmat de invocaţia: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!", cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului. Această rugăciune este urmată de semnul sfintei cruci şi de o metanie.
Numele Sfântului Andrei Criteanul (660-740) este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând un loc de vază în istoria literaturii greceşti din perioada bizantină, legat fiind şi de apariţia unei noi forme a literaturii patristice – Canonul. A fost episcop în Creta timp de 28 ani. S-a remarcat prin tact pastoral, misionar, predicatorial şi filantropic, prin construirea de biserici şi mănăstiri, şi nu în ultimul rând, el a fost considerat cel dintâi făcător de canoane liturgice. Sfântul Andrei Criteanul a acceptat pentru scurtă vreme doctrina eretică monotelită - care considera că în Iisus Hristos nu a existat şi o voinţă umană, ci numai una divină. Însă el nu a fost un susţinător al acestei erezii, ci, la numai un an de rătăcire, şi-a recunoscut greşeala şi s-a întors la Ortodoxie. De aici, şi faptul că Sfântul Andrei Criteanul, în calitate de autor al canonului, îşi impută sieşi toate păcatele.
Canonul cel Mare este format din patru părţi, fiecare împărţită în nouă cântări ca orice canon obişnuit. Canonul este un imn liturgic lung (peste 250 de stihiri) ritmat de invocaţia: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!", cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului. Această rugăciune este urmată de semnul sfintei cruci şi de o metanie.
Tema centrală este sublinierea stării de păcătoşenie extremă a sufletului. Sfântul Andrei Criteanul subliniază necesitatea pocăinţei, fără de care nu poate exista restaurare şi, respectiv, îndumnezeire. Prima cântare condiţionează iertarea de „lacrimile pocăinţei“; a doua arată cum păcătosul poate pune început bun; a treia avertizează sufletul să nu urmeze păcătoşilor; a patra scoate în evidenţă lupta păcătosului cu păcatul; a cincea dezvăluie urâciunea păcatului, în contrast cu virtutea; a şasea aduce în primplan modul în care se poate îndrepta păcătosul; a şaptea elogiază pe cei care au renunţat la păcat; a opta reintroduce imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi; a noua se constituie într-un epilog al canonului, arătând cum sufletul, având înainte imaginea Înfricoşătoarei Judecăţi, dar şi numeroasele modele de drepţi şi păcătoşi, care s-au mântuit, întorcându-se la Dumnezeu, rămâne statornic în pocăinţă, năzuind să primească iertarea de la Judecătorul şi Mântuitorul său. Între cântarea a şasea şi a şaptea se află Condacul Suflete al meu, care are menirea de a trezi conştiinţa adormită de păcat, precum şi de a întoarce sufletul la Hristos.
O trăsătură distinctivă de bază a Canonului cel Mare este utilizarea deosebit de frecventă a imaginilor şi subiectelor din Vechiul şi Noul Testament. Pe măsură ce Canonul merge înainte, comunitatea întâlneşte multe exemple de păcate şi pocăinţă. Sfânta Scriptură (şi astfel Canonul) vorbeşte despre unele persoane pozitiv şi despre altele negativ - se aşteaptă ca penitenţii să imite exemplele pozitive de sfinţenie şi pocăinţă şi să evite exemplele negative de păcat, natură căzută şi mândrie. Cu toate acestea, unul din cele mai notabile aspecte ale Canonului este că portretizează figurile biblice într-o formă foarte personală pentru fiecare penitent: Canonul este scris în aşa manieră că fiecare credincios se poate identifica singur cu multe personaje şi evenimente din Biblie.
Canonul cel Mare se slujeşte în prima săptămână a Postului Mare. La Pavecerniţa Mare de luni, marţi, miercuri şi joi, se citeşte câte o parte din Canon, iar în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca este citită împreună cu întreg Canonul cel Mare la slujba Deniei. Această practică a fost introdusă încă din timpul vieţii Sfântului Andrei, care este, de asemenea, şi autorul hagiografiei Sfintei Maria Egipteanca.
