Duminică, 31 martie, într-o zi frumoasă de primăvară, am condus-o pe ultimul drum pe Luminiţa Ailincăi, cea care a fost parte din viaţa noastră şi pentru a cărei sănătate ne-am rugat intens în ultimele săptămâni. Ne rămân amintirile frumoase, clipele petrecute alături de ea, dar şi gândul că, acolo sus, Tatăl ceresc va purta de grijă sufletului ei minunat.
Rămân pe de altă parte şi cuvintele emoţionante rostite la mormânt de către familie, cuvinte pe care m-am gândit să vi le împărtăşesc astăzi din dorinţa de a creiona chipul frumos al Luminiţei, fiică şi soră iubitoare, soţie şi mamă devotată…
Rămas bun şi Dumnezeu să te aibă în pază, scumpa noastră Luminiţa!
* * *
„Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ,
prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare
şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi.”
(Preotul martir Constantin Sârbu)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Îndoliată familie,
Îndureraţi credincioşi,
Este greu astăzi, să exprimăm în cuvinte, durerea pe care o trăim cu toţii, o durere născută din iubire, din dragoste pentru Luminiţa, cea care până mai ieri ne încânta cu zâmbetul ei şi ne încuraja prin optimismul ei… şi care acum îşi ia rămas bun de la noi, de la această viaţă pământească, lăsând în urmă suflete sfâşiate, lacrimi de durere, dar şi amintiri frumoase, pe care cu siguranţă nu le vom uita.
În aceste ultime zile am auzit multe întrebări ale prietenilor sau ale celor apropiaţi Luminiţei: De ce a plecat aşa fulgerător dintre noi? De ce a luat-o Dumnezeu atât de tănără? De ce atâta nedreptate? De ce…? De ce…? Întrebări pentru care nu găsim răspunsul imediat, dar la care Dumnezeu va răspunde la un moment dat.
Marele poet, Mihai Eminescu spunea foarte frumos: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte.” Un mare adevăr. Pe pământ suntem străini şi călători. În lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim…
Viaţa noastră se înscrie deci între LEAGĂN şi MORMÂNT, fiind jalonată de două necunoscute: Naşterea şi Moartea. Amândouă se petrec fără voia noastră, pentru că, nu am fost întrebaţi dacă vrem să ne naştem şi nu vom fi întrebaţi dacă vrem să murim. Hotărârea o ia Altcineva! Dumnezeu. Contează în schimb ce ţel avem în viaţă, dacă Îl includem pe Dumnezeu în planurile noastre, dacă ne ghidăm în acest parcurs pământesc după adevăratele principii creştine.
Luminiţa a preferat ca mod de viaţă acela de a fi în Dumnezeu, decât a avea fără Dumnezeu. Viaţa ei a fost o permanentă dăruire de sine, descoperită cu prisosinţă prin naşterea de fii. Aceste „mici minuni” cum îi plăcea să le spună: Naomi (un frumos nume biblic, tradus prin plăcută), Teodor (tradus din limba greacă, înseamnă darul lui Dumnezeu) şi Sofia Ana (înseamnă înţelepciune şi milostenie ). Iată cum şi-a exprimat ea credinţa, prin aceşti copilaşi cu nume bineplăcute lui Dumnezeu.
Pentru că pierderea pentru cei trei îngeraşi ai Luminiţei este mare, aş dori să le adresez un îndemn, pe care să şi-l amintească în timp: Dragi copilaşi, peste ani, să vă amintiţi cât de minunată a fost mama voastră, cât de mult v-a iubit şi cum v-a vegheat în aceşti primi ani ai vieţii voastre. Şi avem cuvântul Macabeilor, pe care vă îndemn să-l reţineţi: „Iar mama voastră, foarte minunată şi vrednică de pomenire este” (II Macabei 7,20).
Ne consolăm cu gândul că Dumnezeu îi ia la El de foarte tineri, tocmai pe cei pe care îi iubeşte mai mult. Dumnezeu, Cel ce a văzut cu adevărat inima ei, a luat-o pe Luminiţa la Sine.
Astăzi, vărsăm o lacrimă pentru Luminiţa. O lacrimă plânsă de către sufletul nostru şi o rugăciune din tot cugetul pentru Luminiţa ne ajută şi pe noi şi pe ea.
Vă rog, să n-o uităm! Uitarea este un chin prea greu. Nimeni nu vrea să fie fără prieteni, fără un sprijin la nevoie.
Luminiţa are nevoie de rugăciunea noastră. Aşa cum ne-am rugat în aceste săptămâni pentru sănătatea ei, la fel să ne rugăm şi de acum înainte pentru sufletul ei. Ea are nevoie de neuitarea noastră. Ea va rămâne cu noi atât timp cât noi ne amintim de ea cu drag. Şi iubirea nu uită niciodată…
Vei rămâne mereu în inimile noastre, Luminiţa!
Dumnezeu să te ierte! Amin!
(Cuvânt rostit de Pr. Marius-Ionuţ Tabarcea, verişorul Luminiţei)
* * *
Stimată familie, prieteni, vecini.
Suntem profund îndureraţi de faptul că am fost nevoiţi să ne întâlnim în această tragică situaţie. Niciodată nu ne-am imaginat că Luminiţa, o fiinţă aşa de veselă, zglobie şi plină de viaţă va avea un sfârşit atât de prematur.
Luminiţa Ailincăi a apărut pe aceasta lume într-o friguroasă zi de iarnă cu multă zăpadă albă, precum sufletul ei, pe 20 ianuarie 1979. Însăşi numele ei dorea să fie ca o călăuză pe drumul vieţii pentru persoanele care aveau să o încojoare - Luminiţa. Încă din fragedă copilărie Luminiţa a fost marea bucurie a familiei noastre. Era unica fată între 3 băieţi, iar caracterul ei era foarte asemănător cu al unui băiat, era foarte luptătoare şi netemătoare.
Avem multe amintiri plăcute, care nu se vor putea spulbera niciodată din inimile noastre de-a lungul anilor. Îmi aduc aminte ce fericire era pe noi când sâmbătă seara, după programul de la biserică, tata ne lua pe toţi cei 4 fraţi la plimbare cu sania şi cum strigam toţi Diii căluţuuu, Diii.... ce râsete şi ce fericire. Nu vom putea uita niciodată cum în fiecare dimineaţă tata ne pregătea micul dejun: ceai cu nucă şi miere pe pâine, cum ne adunam toţi în jurul mesei şi citeam textul de dimineaţă şi rugăciunea pentru masă. Apoi seara ne adunam în jurul mesei din sufragerie şi făceam altarul de seară cu istoriile din biblie, povestite într-un mod special, cu mult talent, pe braţele părinţilor noştri.
Am avut o copilărie nespus de fericită, înconjuraţi de o familie unită, cu un model de viaţă exemplar şi o educaţie cu valori sănătoase. Luminiţa era pentru mama noastră coroana familiei, mândreţea noastră. A protejat-o şi a îngrijit-o cu toată delicateţea şi temerea de Dumnezeu pe care a avut-o. Nu se pot măsura, durerea şi suferinţa pe care o lăsa în urma ei acest eveniment trist.
A făcut mult bine acest suflet. A umblat pentru toate persoanele care o solicitau, pentru ajutor în domeniul sanitar şi multe alte aspecte. A fost cu mătuşa ei, tanti Rica, prin Bucureşti pe la toate spitalele, în căutarea unei soluţii pentru a o salva de cancerul care o consuma. A făcut tot ce era de făcut, omeneşte, dar nu s-a putut salva.
Mergea mereu pe la bunicul ei, ca să-l ajute cu bătrâneţile lui şi să poată răzbate prin aceşti ani târzii. A umblat pentru toate rudele, în stânga şi în dreapta, pentru a le ajuta cu tot ce putea ea. Era un suflet milos şi impasibil în faţa nedreptăţii săvârşite oamenilor năpăstuiţi. Aşa o vom ţine minte pentru totdeauna.
Ce se poate spune despre tragedia copiilor rămaşi fără mamă.... Cuvintele nu pot cuprinde această disperare din sufletele noastre. Unica alinare rămâne în copilaşii pe care i-a lăsat, pentru că, privind la ei vom putea vedea chipul vesel şi luminos al celei care a fost iubita noastră Luminiţa.
A sfârşit în mod tragic din cauza unei explozii de gaz care a distrus corpuşorul ei şi a luat-o dintre noi pe data de 28 martie 2013, la 34 de ani după apariţia ei pe acest pământ.
Avem speranta că ne vom reîntâlni cu ea în dimineaţa învierii , când Dumnezeu ne va întregi din nou familia.
Îţi mulţumim pentru tot timpul pe care l-am petrecut împreună şi ne-ai molipsit cu veselia şi zâmbetul tău unic.
Acum dar, mergi şi odihneste-te în pace, pentru că ai luptat mult, surioară, ai luptat mult…
Pe curând...
(Necrolog rostit de Cristian Ailincăi, fratele Luminiţei, în numele familiei)
