Săptămâna Patimilor - Săptămâna sfântă a creștinilor

Viața parohiei Aprilie 29, 2013

Această ultimă săptămână a Postului Paştelui, numită şi săptămâna Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Primele trei zile se constituie într-un prolog al Sfintelor Patimi ale lui Hristos.

Luni şi marţi, la slujba Utreniei, se citesc Evangheliile care ne aduc aminte de cele din urmă învăţături ale Domnului.

Miercurea Mare ne apropie deja de Sfintele Paşti, astfel că Biserica a rânduit ca fiecare credincios să ia aminte în aceasta zi la două exemple: cel al păcătoasei desfrânate, înstrăinate de Dumnezeu (dar care aducând în această zi, cu mare căinţă şi cu lacrimi, mir de mult preţ şi ungându-L pe Hristos, devine mironosiţă) şi cel al lui Iuda (ucenicul care, deşi apropiat de Domnul, L-a vândut, tot astăzi, pentru treizeci de arginţi fariseilor şi cărturarilor ce voiau să-L ucidă). Gestul lui Iuda a făcut ca, mai târziu, ziua de miercuri sa fie declarată zi de post, ea fiind, alături de vineri (ziua în care Iisus a fost răstignit), una din cele două zile ale săptămânii în care trebuie să postească creştinii de-a lungul anului.

Patru lucruri sunt prăznuite în Joia Mare: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina Domnească cea de taină, la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-L ucidă. Joi este şi ziua în care gospodinele trebuie să vopsească ouăle în roşu, urmând ca în Sâmbăta Mare să coacă pasca şi cozonacul ce vor fi aduse la biserică în noaptea de Înviere pentru a fi sfinţite. „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Aceste cutremurătoare cuvinte sunt rostite de preot încă din seara Sfintei Joi, când acesta iese din Sfântul Altar purtând în spate Crucea lui Hristos.

În Vinerea Mare nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie, pentru ca Însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum, şi se ţine post negru. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru Sâmbăta Mare. Prohodul Domnului de vineri seara este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, Care se află acum în mormânt. La sfirşitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in sau de mătase, de catifea sau de muşama pe care se află imprimată, brodată ori zugrăvită icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos. În intervalul dintre răstignirea pe cruce şi Înviere, pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor, Fiul lui Dumnezeu a lăsat trupul Său să zacă în mormânt trei zile şi în acest timp S-a coborât cu sufletul la iad, sfărâmându-i porţile.

Trăind timp de trei zile numai prin suflet, Iisus a voit să ne arate că este posibilă o viaţă spirituală, biruitoare şi fericită, şi fără de trup. Până la El, oricine murea se ducea la viaţa chinuită din iad, întrucât toţi treceau pragul eternităţii cu sufletul transfigurat de păcat. Aceste trei zile de viaţă ale lui Iisus cu sufletul despărţit de trup formează începutul Raiului. Începând din acest moment, sufletele celor drepţi sunt aşezate în Rai până la Învierea lor cu trupurile. Această înviere, numită şi Învierea de Obşte, va avea loc la a doua venire a Mântuitorului. Un alt motiv pentru care Iisus s-a pogorât la iad a fost acela de a încredinţa şi celor de acolo, care au trăit pe pământ înaintea Sa, Vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc de sub robia diavolului şi a păcatului.

Pentru a simţi măcar o fărâma din bucuria pascală cea mai autentică trebuie să ne pregătim în această săptămână în care, ca şi pe o scară cu şase trepte, urcăm spre Înviere, atât sufletul, cât şi trupul, înăsprind postul pe cât stă în putinţa fiecăruia. Cei care nu s-au înfrânat deloc până acum este bine ca măcar în aceste ultime zile, care sunt şi cele mai importante din Post, să o facă, ştiind că, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă şi peste cel care a venit în ceasul al unsprezecelea ca şi peste cel care a venit încă din ceasul întâi la Hristos.

 

Sursa: apologeticum