Sărbătoarea Floriilor ne aminteşte tuturor de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale. În acea zi, Hristos a fost întâmpinat de o mulțime de oameni: bărbaţi, femei şi copii care aveau în mâini ramuri verzi de finic şi care îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
Prima mențiune a ramurilor purtate de creștini la praznicul Floriilor o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerină din Europa vestică, ce a vizitat Țara Sfântă spre sfârşitul secolului al IV-lea. Jurnalul ei este un document deosebit de important pentru istoria bisericii, deoarece informațiile referitoare la practicile liturgice, la ierarhia bisericească sau la sărbătorile bisericești ne ajută să reconstituim epoca respectivă. Astfel, Egeria consemnează faptul că, de Florii, credincioșii urcau în Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini:
„Când se apropie ceasul al unsprezecelea, se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!». Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care - mici fiind - îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”.
Încă din cele mai vechi timpuri, ramurile de finic erau considerate ca fiind simboluri ale biruinţei și, de aceea, romanii își întâmpinau câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu astfel de ramuri. Odată cu Intrarea Domnului în Ierusalim, acestea capătă o semnificaţie mult mai profundă, devenind semn al biruinţei asupra morţii pe care Iisus Hristos a învins-o prin învierea lui Lazăr din morţi, dar mai ales prin Învierea Sa. Tot cu acest înțeles sunt amintite ramurile de finic și în cartea Apocalipsei:
„După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).
Obiceiul stâlpărilor sau al ramurilor de salcie aduse de credincioşi în fața Sfântului Altar este menționat și în primele cărți de cult din țara noastră. Asftel, Moliftelnicul de la Alba Iulia din 1689 numește Sărbătoarea Floriilor – „Dumineca florilor pe sălcii”, iar în Liturghierul Mitropolitului Dosoftei, rugăciunea de binecuvântare a ramurilor se numește „Molitvă la blagoslovitul mâțâșoarelor, la Dumineca Florilor”.
Până în zilele noastre, urmând modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, la finalul Sfintei Liturghii din această Duminică, preotul să se binecuvânteze ramurile de salcie. Deși în Sfânta Scriptură citim că Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim cu ramuri de finic, în funcţie şi de clima ţării în care s-a statornicit această tradiție, s-au folosit şi alte ramuri: de salcie, măslin sau chiar liliac. Tradiţia spune că poporul român a ales salcia, deoarece ea imită cel mai bine gestul de plecare smerită în faţa Mântuitorului lumii.
Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, uşile sau ferestrele caselor.
Este trist faptul că unii dintre creștini au scos acest obicei specific Floriilor din sfera tradiției populare și l-au îmbrăcat într-un „veșmânt al miraculosului”, ajungând să se bruscheze la sfârșitul Sfintei Liturghii pentru a se asigura că vor primi măcar un ram de salcie. Astfel de comportamente și credințe în felurite „puteri miraculoase” nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Domnului în Ierusalim. În această zi noi nu cinstim crengile de salcie, ci Îl avem în centru pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, care a învins păcatul și moartea prin Învierea Sa.
Cătălin Acasandrei | Sursa: doxologia.ro
