De la începuturile creștinismului și până astăzi, sfinții lui Dumnezeu sunt aceiași. Fie că au purtat pe cap coroană, cunună sau o simplă cușmă, fie că au pătimit în închisori, au fost schingiuiți sau și-au petrecut întreaga viață în peșteră, în inima pădurii, că au condus oștiri călare sau că au mers desculț, toți sfinții s-au învrednicit a se împărtăși de acelaşi Hristos şi de acelaşi Har al Duhului Sfânt.
Privindu-le icoanele sau chiar fotografiile celor ce sunt mai aproape de zilele noastre, vedem că au aceleași trăsături ca și noi. Deși acum sunt transfigurați și plini de frumusețe cerească, și ei s-au născut, au trait pe acest pământ, apoi și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
Însă, în toiul verii, pe 20 iulie, Biserica ne amintește de un om, un sfânt care a rupt legea implacabilă a morţii. „Biciul lui Dumnezeu“ „podoaba prorocilor“, omul care s-a „înălţat prin vifor de foc şi cu un car de cai de flacără“: Sfântul Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul.
Singurele informații referitoare la viața și activitatea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul o găsim în Sfanta Scriptură (3 Regi 17-22 și 4 Regi 1-2). A trăit cu peste 800 de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab. Căsătorindu-se cu o feniciană, Izabela din Sidon, închinătoare la Baal, Regele Ahab părăsește credinţa iudeilor şi devine şi el închinător la idoli, prigonindu-i pe apărătorii dreptei credinţe.
„Concursul” de pe Muntele Horeb
Astfel, prima misiune a Sfântului Ilie a fost aceea de a-i spune regelui Ahab următoarele cuvinte:
„Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie dâcat atunci când voi zice eu!” (3 Regi 17,1).
Sinaxarul din această zi ne spune că, la cuvintele Profetului, o secetă groaznică s-a abătut asupra pământului, totul fiind secat și ars. Bărbații, femeile, copiii, animalele, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngaduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.
După acest episod, Sfântul Ilie se retrage la pârâul Cherit, unde își potolea setea cu apă, mâncarea fiindu-I adusă de corbi: „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara”. În momentul în care și pârâul Cherit a secat, Sfântul Ilie se mută în Sarepta Sidonului, și găsește găzduire în casa unei văduve, pe al cărei fiu l-a și înviat, făcând și alte minuni, precum înmulțirea făinii și a uleiului. Face toate acestea prin puterea lui Dumnezeu, după cum reiese din însăși cuvintele lui:
„Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (3 Regi 17, 21).
Spre sfârsitul anilor de secetă, pentru cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu” (3 Regi 18, 24). În zadar au strigat cei 450 de preoți ai lui Baal, căci nu au reușit să aducă jertfă. Când a venit rândul Sfântului Ilie, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ“ (3 Regi 18, 38). Văzând atunci minunea pogorârii focului din cer, poporul a realizat că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, care le-a trimis, mai apoi, ploaie asupra pământului.
Un iureș și un car de foc
Pentru că poporul i-a ucis pe preoții lui Baal, dar și ca urmare a „succesului” pe l-a avut pe Muntele Carmel, Sfântul Ilie stârnește mânia lui Ahab și a soției acestuia, fiind nevoit să se retragă pe Muntele Horeb, nu înainte de a-și alege un ucenic - pe Elisei, cel care avea să fie și martor al unui fapt minunat: ridicarea lui Ilie la cer.
Într-una din zile, ajuns cu ucenicul său pe malul Iordanului, Ilie își ia haina din piele de oaie, o înfășoară și lovește apele, pentru a-i lăsa sa treacă pe uscat. Când Elisei îi cere să primească și el jumătate din Harul său profetic, Ilie îi răspunde: „Dacă mă vei vedea pe când voi fi înălțat la cer, așa ți se va da”. Și pe când mergeau ei astfel, prin pustiu, un car de foc tras de cai a apărut între ei. Ilie urcă în car și este luat la cer, într-un vârtej de vânt, în timp ce Elisei strigă: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” (IV Regi, 2, 12). Luând, apoi, haina Profetului care căzuse peste el, și lovind apele, Elisei traversează Iordanul și este salutat de fiii proorocilor din Ierihon, care strigau: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei!” (IV Regi, 2, 15).
Astfel, înălțat find cu trupul, Profetul Ilie avea să prefigureze Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul său, el vestea pogorârea Sfântului Duh în ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33). La Schimbarea la Față a Domnului, Sfântul Ilie a fost de față, alături de Moise, lângă Domnul în slavă, ca cel mai neînfricat luptător împotriva celor care nu credeau în Dumnezeu.
Despre modul în care Sfântul Ilie a fost ridicat la cer, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că el a fost îmbrăcat de Dumnezeu într-o minunată haină îngerească, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul consemnează că Dumnezeu „s-a folosit de modul înnoirii, mutând spre alt chip de viață decât cel în trupul supus stricăciunii [...] nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii și îndrumării ei”.
Sfântul Proroc Ilie, cu adevărat un om al lui Dumnezeu (cf. IV Regi 1, 9) face parte, aşadar, din seria marilor rugători ai Sfintei Scripturi: Abel, Avraam, Moise, Samuel, David, Daniel şi Ioan Botezătorul care, prin credinţă şi stăruinţă, dar și prin viața lor sfântă, au reușit să întoarcă poporul rătăcit la adevărata credință pregătind, totodată, calea venirii Mântuitorului Iisus Hristos.
