Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni,spunând: Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul!, Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!, Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă!, Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă! Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.
Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie:
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.
De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” — care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.
Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.
Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine.
Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism supremul pericol. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.
Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei.
Primul şi minunatul rod al acestei curaţii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.
Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători.
În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea — acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.
Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni,spunând: Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul!, Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!, Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă!, Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă! Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.
Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este arătată mai bine ca niciodată. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană, suflet şi trup, face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.
(din lucrarea Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995)