În Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Patimilor, există obiceiul ca în unele mănăstiri, stareţul să spele picioarele a doisprezece din vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce. Acest ritual se face în amintirea spălării picioarelor Apostolilor de către Hristos, înainte de Cina cea de Taină. Rânduiala cere ca cel mai mare să spele picioarele celor mai mici, aşa cum a făcut Mântuitorul. Această rânduială deşi este prezentă în cărţile de slujbă, nu este obligatorie.
Potrivit rânduielii, după spălarea picioarelor, stareţul rosteşte această rugăciune: "Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, după multă mila Ta, Te-ai smerit pe Tine însuţi luând chip de rob; Care în vremea patimilor Tale celor mântuitoare şi făcătoare de viaţă, de bunăvoie ai voit a cina cu Sfinţii Tăi Ucenici şi Apostoli, şi după aceea Te-ai încins cu fota şi ai spălat picioarele lor, dându-le lor chip de smerenie şi de dragoste unul către altul, şi ai zis: Precum am făcut Eu vouă, aşa şi voi să faceţi unul altuia, însuţi şi acum Stăpâne, vino în mijlocul nevrednicilor robilor Tăi, care urmăm pildei Tale şi spală toată întinăciunea şi necurăţia sufletelor noastre; că spălând praful ce s-a lipit de noi prin păcate şi stergându-ne unul pe altul cu stergarul dragostei, să putem plăcea Ţie în toate zilele vieţii noastre şi să aflăm milă înaintea Ta".
Ritualul spălării picioarelor este o invitaţie la smerenie şi un îndemn de a lua aminte că nu suntem unii mai mari decât alţii.
În Israel, ceremonia spălării picioarelor, se oficiază pe un podium ridicat în curtea Sfântului Mormânt. Acolo, după săvârşirea Sfintei Liturghii, patriarhul spală picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este că în jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin în Ţara Sfântă în anul 1870, se menţionează că la Ierusalim, tuturor pelerinilor le erau spălate picioarele de către monahi. Cei care participau la acest ritual, primeau un fel de "certificat de închinător la Locurile Sfinte".
Spălarea picioarelor în Sfânta Scriptură
Sfântul Ioan Evanghelistul ne mărturiseşte că Hristos, ridicându-se de la masă, S-a încins cu un ştergar (In 13, 4) şi a spălat picioarele ucenicilor. Când ajunge la Simon Petru, acesta se împotriveşte: "Nu-mi vei spăla picioarele în veac". Hristos îi răspunde: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine" (13,8). În urma acestor cuvinte Petru exclamă: „Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul", la care Mântuitorul spune: „Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteti curaţi, însă nu toţi" In (13,10)
Sfântul Chiril al Alexandriei susţine că spălarea a avut şi un caracter purificator. Era necesar ca Apostolii să fie curaţi spre a primi Trupul şi Sângele Său, la Cina cea de Taină. Această spălare ar confirma ipoteza unui botez anticipat, prin care Hristos i-a curăţat pe ucenici de păcate.
Prin gestul spălării picioarelor, Mântuitorul le descoperă Apostolilor smerenia, dar prin acest act Hristos a urmărit să trezească în Iuda întoarcerea la El şi să renunţe la hotărârea de a-şi vinde Învăţătorul.
Spălarea picioarelor - îndemn la slujire
Omul în Hristos nu poate fi decât slujitor. Mântuitorul spălând picioarele ucenicilor Săi, a zis: „Pildă am dat vouă; precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi" (Ioan 13, 15). Omul prin păcat a căzut din slujire în contraslujire. Spălarea picioarelor este o intervenţie tămăduitoare. Ea îi descoperă omului slujirea prin care poate scăpa de mândrie şi astfel, poate începe să slujească corect.
Slujirea, după modelul secular al timpului, implică un model de relaţie umană bazată pe condiţia de superior-inferior. Mântuitorul schimbă radical această relaţie. Slujirea devine acum privilegiu, nu povară sau corvoadă, privilegiul de a te dărui altora până la jertfă.
