Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. A doua zi, 10 mai, actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului către Poarta Otomană de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.
Europa era agitată, marcată de numeroase conflicte şi transformări politico-sociale. După înfrângerea lui Napoleon, în cadrul Congresului de pace de la Viena (1815), marii actori redesenează harta continentului, încercând o restaurare a monarhiilor absolutiste.
După framântări de decenii şi numeroase războaie ruso-turce, vulcanul balcanic erupe din nou. În 1875 criza Orientului se redeschide prin răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, iar în anul următor conflictul se amplifică prin răscoala şi masacrele din Bulgaria, ostilităţile armate dintre otomani, Serbia şi Muntenegru. România adoptă o poziţie de neutralitate, dar sprijină în ascuns aceste mişcări.
În decembrie 1876, marile puteri se întâlnesc la Constantinopol, dar negocierele eşuează în momentul în care turcii aprobă o nouă Constituţie. Această Constituţie numea România „provincie privilegiată”, stârnind o indignare generală la Bucureşti.
Intervenţia Rusiei în Balcani este de acum hotărâtă. Pentru a ajunge în Balcani, trupele ruseşti trebuie să treacă pe teritoriul ţării noastre. Au loc tratativele româno-ruse de la Livadia, finalizate prin Convenţia privitoare la trecerea trupelor din 4 aprilie 1877, în care, printre altele, se asigură integritatea teritorială a ţării noastre. Armatele ruseşti trec Prutul, fără a mai aştepta votarea Convenţiei în Parlamentul românesc. Dar, trupele româneşti nu intră în conflict, fiind concentrate în Oltenia. În aceste condiţii se declară stare de război, iar la 9 mai Parlamentul proclama Independenţa României. Mihail Kogălniceanu rosteşte memorabilele cuvinte:
„Suntem Independenţi! Suntem naţiune de sine-stătătoare!"
Conducătorul armatelor ruse este fratele ţarului, Marele Duce Nicolae. Trupele ruseşti obţin numeroase victorii, dar se poticnesc în faţa Plevnei şi a lui Osman Paşa. De la Plevna, orgoliosul Duce Nicolae lansează un strigăt de disperare către cel al cărui sprijin îl refuzase anterior. El îi scrie lui Carol următoarea telegramă:
„Turcii, îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog sa faci fuziune, demonstraţiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armată după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.
Carol nu se grăbeşte să intervină, cerând la întrevederea cu ţarul, comanda supremă a armatelor româno-ruse la Plevna, comandă pe care o va şi primi. Din păcate el nu pune condiţii politice scrise şi se încrede în cuvântul ţarului.
După încheierea războiului, negocierile ruso-turce au loc la San Stefano, dar reprezentantul României nu este admis. Se recunoaşte independenţa României si a Serbiei şi câte „o despăgubire teritorială”, neprecizată însă. Deoarece marile puteri doreau o dezbatere europeană asupra condiţiilor păcii ruso-turce, are loc Congresul de la Berlin (1878), sub preşedinţia cancelarului german Bismark.
Astăzi, 9 mai, când noi românii ne amintim că este ziua Europei şi uităm de Independenţa României cucerită cu multe sacrificii ar trebui să ne amintim cuvintele lui Mihai Viteazu:
„Europa? Unde era Europa când am avut nevoie?
Suntem singuri, cu Dumnezeul neamului nostru înainte.”
Sursa: visarelanemurire
Mai multe amănunte despre Războiul de independenţă a României puteţi citi şi pe wikipedia.org sau pe altermedia.info .
