Pimen Georgescu, Mitropolitul Marii Uniri

Patrimoniu Decembrie 1, 2017

A fost, poate, singurul om neimplicat în politică – implicat efectiv în evenimentele primului Război Mondial. Un război de pe urma căruia ţara noastră a suferit foarte mult. Pe front nu a mers, dar a fost primul care a desemnat preoţi pentru însoţirea armatei, a organizat spitale de campanie, a trimis la cursuri de specializare medicală părinţi şi maici din mănăstirile Moldovei, a scris încontinuu scrisori de încurajare armatei, soţiilor de ofiţeri rămase văduve, a organizat un orfelinat pentru orfanii războiului. Acestea şi multe altele i-au adus numirea de „Mitropolitul Războiului”.

Ferdinand I, regele românilor, Ionel Brătianu, Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu au fost oamenii care au făcut posibil marele eveniment de la 1 Decembrie 1918. Un eveniment ce a schimbat destinul ţării şi al poporului nostru. O pagină de istorie ce a umplut inimile tuturor românilor ce au trăit la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, astăzi, societatea românească cuprinsă în vâltoarea lumii a uitat pe marii oameni care s-au jertfit pentru idealul nostru. Acolo unde sunt, în lumea veşniciei, la fiecare 1 decembrie se întristează, pentru că românii i-au uitat. Sunt mai importante concertele în stradă, fasolea cu ciolan şi paradele militare organizate, decât amintirea acestor mari oameni. Oameni pe care îi mai întâlnim prin manualele de istorie – dar, şi acolo, acoperiţi de persoane şi personalităţi contemporane.

Dacă întrebai în anii 20 ai veacului nostru cine au fost „artizanii unirii de la 1918”, cu siguranţă răspunsul era „perechea regală şi oamenii politici ai ţării”. Imediat, venea şi completarea: „dar inima şi sufletul unirii a fost Mitropolitul de la Moldova, Pimen”, aşa cum găsim în ziarul Izbânda, de la 1 Decembrie 1920.

Mitropolitul Războiului

Din pozele vremii, îl cunoaştem drept un bunic mic de stat, cu ochi strălucitori. Citind viaţa lui, ce nu poate încăpea pe un petic de ziar, constatăm că a fost un mare om. Inima lui avea două încăperi. Acestea erau grija Sfintei Biserici şi dragostea pentru ţară şi popor.

În Biserică a avut una dintre cele mai longevive păstoriri, peste 50 de ani, mai întâi în clerul de mir, apoi ca ierarh, aproape 25 de ani. O viaţă de om. „Faptul că am slujit Bisericii şi Ţării aşa timp îndelungat, nu este un merit al meu, ci un dar a lui Dumnezeu”, mărturisea la omagierea din şedinţa Sfântului Sinod, din 14 februarie 1934. Tot atunci a mărturisit că: „Cel mai însemnat timp al păstoriri mele îl socot pe acel din Marele Război, adică din timpul războiului pentru întregirea neamului, care a adus la Patria Mamă provinciile româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania, aflate vreme îndelungată sub stăpâniri străine, şi făurirea Statului Naţional Unitar Român la 1 Decembrie 1918”.

A fost, poate, singurul om neimplicat în politică – implicat efectiv în evenimentele primului Război Mondial. Un război de pe urma căruia ţara noastră a suferit foarte mult. Pe front nu a mers, dar a fost primul care a desemnat preoţi pentru însoţirea armatei, a organizat spitale de campanie, a trimis la cursuri de specializare medicală părinţi şi maici din mănăstirile Moldovei, a scris încontinuu scrisori de încurajare armatei, soţiilor de ofiţeri rămase văduve, a organizat un orfelinat pentru orfanii războiului. Acestea şi multe altele i-au adus numirea de „Mitropolitul Războiului”.

În actualul sediu al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Iaşi, Mitropolitul Pimen a organizat Spitalul Brâncovenesc pentru îngrijirea soldaţilor. La sosirea primului regiment de răniţi de pe front, mitropolitul a oficiat Sfânta Liturghie în mijlocul lor. Cuvântarea ne-a rămas şi nouă: „Nici în bisericile mitropolitane, nici în mănăstirile cele mari, nici în bisericile din oraşe nu mi-a fost dat să simt o mai mare mişcare sufletească, decât la slujba de astăzi. Şi am convingerea că foarte puţini slujitori au avut ocazia să aibă numai ostaşi răniţi şi de curând sosiţi de pe câmpul de luptă, precum sunteţi voi. Să nu vă socotiţi oropsiţii soartei, dimpotrivă, ostaşi desăvârşiţi, care aţi luptat cu vitejie în faţa tunului. Un ostaş care face milităria numai în cazarmă şi e scutit de lupta de pe front nu se poate asemăna cu acela care îşi varsă sângele în război. Aflaţi de la mine că toţi ostaşii răniţi pe care i-am văzut în spitale sunt nerăbdători să se întoarcă pe front. Şi mă bucur că văd o aşa dorinţă la voi. Altfel, dragii mei, nu se poate. Fiţi ostaşi voinici!”

În vremea sa, reşedinţa mitropolitană a devenit cetate de scăpare pentru familia regală. În curtea Mitropoliei de la Iaşi îşi aveau sediul mai multe instituţii refugiate din Ţara Românească. Tot aici au fost primiţi şi delegaţii Basarabiei şi Bucovinei, veniţi să discute unirea celor două provincii româneşti cu Regatul României.

O inimă care a bătut pentru Marea Unire

La 18 noiembrie 1918, ultimele trupe germane treceau Carpaţii spre Ungaria, în retragere. În ziua de 28 noiembrie a aceluiaşi an, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România. Punctul culminant al acestor evenimente s-a desfăşurat la 1 decembrie, când Marea Adunare Naţională vota unirea Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi a Crişanei într-un singur stat naţional şi unitar.

Mitropolitul Pimen Georgescu a trăit din plin aceste momente. Relatează ucenicul său, Partenie Ciopron, că „bătrânul se bucura ca un copil, la aflarea marii veşti”. Pentru că mitropolitul primat Conon Arămescu Donici era bolnav, mitropolitul Moldovei s-a deplasat la Bucureşti, unde Regele Ferdinand l-a solicitat pentru a sluji la marele eveniment ce consfinţea unirea provinciilor.

În zi de duminică, la dumnezeiasca Liturghie, în prezenţa familiei regale, a ambasadorilor ţărilor europene, a oamenilor politici şi a numeroşi credincioşi, Mitropolitul Pimen a rostit o rugăciune pe care o alcătuise pe tren, în drum spre Bucureşti: „Ajută-ne Doamne, ca dreptatea neamului nostru, pentru care au luptat bătrânii noştri şi acum s-a îndeplinit Unirea desăvârşită a tuturor fraţilor noştri, într-o singură ţară, România cea Mare, să fie de veci, căci aşa au dorit strămoşii noştri, luptând cu vitejie pentru apărarea legii şi a moşiei, şi aşa toţi fraţii, într-un singur stat, să ne bucurăm de darurile Tale şi să proslăvim numele Tău în veci. Amin”.

Astăzi, la Proviţa, judeţul Prahova, un mormânt aminteşte de aceste evenimente ce au devenit motiv de sărbătoare naţională: „Aici odihneşte Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Războiului, Mitropolitul Unirii şi al Întregirii Neamului Românesc. 1853-1934”. Un loc ce la 1 decembrie 2013 ar trebui să fie cercetat. Un loc în care un întreg popor ar trebui să rostească, din suflet, „Mulţumim!”.

 

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia.ro

 

Citește alte articole despre: Pimen Georgescu, Nicolae Pintilie, Doxologia.ro